Testamentul lui Andrei Sârbu
Interesul lui Andrei Sârbu, mare pictor român din Basarabia (1950-2000), pentru domeniul arheologic reprezintă, poate, chintesenţa mesajului său plastic. Credem, insă, că domeniul arheologic din maturitate reprezintă aceleaşi poeme de lumină şi moarte din tinereţe, rescrise cu pensula rece şi cutremurătoare a troienelor care vin şi vin peste fructul copt (pentru a-i da veşnicie).
Petala firavă de Floarea Soarelui s-a ofilit in piatra cioplită multisecular, adică şi arheologic, fiindcă la inceputurile pictorului Sârbu piatra de Butuceni, veritabil artefact arheologic, se ofilise in petala muribundă de Floarea Soarelui.
Dusă e in piatra de ulei şi pata de culoare de măr in descompunere (care lasă săminţa după sine pentru acelaşi destin).
Dusă e in lumina de piatră galbenă de gutuie, frântă brutal, violent de bipolaritatea cosmică a omului.
Dus e in piatra de poartă amărâtul câmp basaraben, bântuit de valurile nesăţioase ale anotimpurilor geopolitice.
Spaţiul imediatului (măr, gutui, floarea soarelui) in care iubirea şi mila este incolţită cu brutalitate de violenţă şi ură trece la rbu, spontan şi paradoxal, in spaţiul de cenuşă al trecutului ("blugii" din tinerete, "câmpiile vechi" din maturitate, piatra din zidirea "arheologică" din ultima perioadă) fiindcă atunci s-au creat şi construit in chip misterios formele probabile ale naturii actuale şi ale omului actual, toate impreună lucrate cu mila si dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu si probabilitate, iata o altă citire a testamentului plastic al lui Andrei Sârbu.
De unde se uita Sârbu şi la lume, şi la sine? Din punctul modernist, cubist, constructivist, abstracţionist? Am discutat atâta cu el problemele astea in tinereţe (pe urmă nu a mai vrut să le discute fierbinte cu nimeni - si nici nu avea rost) incât pot să-mi permit să dau un verdict: Andrei Sârbu a fost un clasic veritabil in care (sic!!!) lumina italiană a lui Leonard ba se incăiera copilareşte, ba se iubea matur cu cea "nemţească" (scuzaţi-mi, Tari de Jos, metafora) a lui Rembrandt pentru a da posibilitate Maicii Domnului din icoana ortodoxă să-si transmită fără frontiere mesajul său de Pace si Iubire şi pe magistralele automobilistice de la Chicago (pe marginea cărora Sârbu visa să stea in tinereţe).
Fiindcă naşterea, moartea şi renaşterea, ca Măiastra din mituri, se iubesc şi se urăsc improşcându-se cu lumină şi cu intuneric (merele, gutuile, floarea soarelui, arareori formele umane, apoi şoselele, aeroporturile, câmpurile, satele şi oraşele, văzute din avion sau cosmos, apoi artefactele arheologice), pictura lui Sârbu potriveşte de la sine vopsele, pânze şi rame cu bolidul evenimentelor lumii şi ale sinelui şi le devoră pentru fiinţa sa de Frumos.
Patratele lui de tinereţe (1968-1978) amestecă cu intuneric lumina naturală a merelor-perelor, care-şi clocesc tandru samânţa actualei veşnicii.
In tablourile de maturitate (1985-1995) patratele se urcă in Cer, ca Vămile Vazduhului, şi privesc cosmic mirabila frământare patrată a omului pe pământ (cu şosele, aeroporturi, megapolisuri, lanuri de copii sfârtecati de bombe sau de subnutriţie, de bărbaţi sfărtecati de mânie sau de grăsime, de femei sfârtecate de dragoste sau de modă - toate aceste culori si emoţii au fost potrivite de Sârbu cu palatele sau cocioabele pe care oamenii le construiesc pentru a le iubi şi uri cu pasiune).
Mai apoi (1995-2000) privirea şi pensula şi patratele de piatră ale lui Sârbu ne măsoară pe noi, febril şi arheologic, din Subpamânt ca să se potrivească de la sine pietrele celor dinaintea noastră cu drumul spinos al celor de acum.
Demoni oranj şi violet i-au dominat şi paleta şi fiinţarea.
Părerea noastră este că un balaur incă şi mai nesăţios, cu două capete teribile - Forma Naturală si Constructul Omenesc (pe care insuşi baieţelul Andrei l-a creat pe valea mirifică a Bicilui la iesirea din canionul de piatră al Pruncului atunci când s-a supus timid şi necondiţionat destinului său de pictor) - i-a dominat fiinţarea. Acel balaur i-a devorat cu dragoste zilele murind şi el incet, ca şi demonul lui Eminescu, in dorul de moarte ca mintuire.
In acest sens, al contopirii totale a Operei cu Viaţa şi Moartea, pictorul Andrei Sârbu şi-a anihilat necruţător şansele sale omeneşti, adică bunăstarea, renumele, sănătatea şi a fost ridicat de zei in ierarhia cea mai inaltă a artiştilor plastici români. Neculorile lui (ca si "valurile blonde" ale lui Eminescu, ca şi necuvintele lui Stănescu, pe care oul se ouă pe sine in roşul mântuitor, ca şi nefirul de paiangen al lui Sorescu, pe care sufletul işi prinde pis! pis! şansa nemuririi) cântă acum atât de curat, atât de limpede, atât de frumos incât, frângându-se ramurile, toate merele, şi toate gutuile, şi toate frunzele cad jos.
Timid, foarte timid, politicos, calm, cu basca de pictor renascentist, veritabil encilopedist, mare filosof, dar mai ales mare cunoscator al picturii româneşti şi universale, Sârbu nu a impărţit cu nimeni nici amarul, nici bucuriile destinului său de pictor. Se ştie că a venit la Mihai Grecu gata format, cu metaforele sale "naţionaliste" de violet si oranj (indrăznesc să spun "şi alb"), că a pictat mai mult tradiţional, cu pensule, cu natura şi pe şevalet, că nu a cedat nici un milimetru de pictură in faţa vremilor, dominate de ideologii, cumătrii, măiestri şi chiar prietenii. Nu s-a sfiit, insă, să spună că este ucenicul lui Scvortov, Cojocaru sau Grecu. Şi s-a străduit din rasputeri, ca un inţelept din Tibet, să ţină dreapta Fiinţei in echilibru cu stânga Fiinţei cu extrem de puţinele mijloace omeneşti pe care le-a avut la indemână: pensulele şi vopselele ruseşti cu care picta europeneşte miturile esenţiale ale poporului român, cele ale Naşterii, şi Morţii, şi Renaşterii Lumii, dar şi ale "veşnicelor" construcţii omeneşti sortite ruinării (adică domeniului arheologic) chiar in clipa realizării.
Sunt două feluri de pictori in lume: unii pictează genial cu pensule şi vopsele, ca Picasso. Alţii pictează simplu, cu sine - ca Van Gogh.
Andrei Sârbu a pictat cu sine.
Andrei Vartic
